Ce faci cu ea?

 Întotdeauna au fost oameni și oameni.

 Ăia de promit că fac, că te ajută să aduci Luna și marea cât mai aproape de fereastră, pentru că na, pentru tine asta-nsemna iubirea. Să meargă cu tine până-n cele mai necunoscute colțuri ale galaxiei. Iar apoi aștepți și pentru că răbdarea nu e punctul tău forte, te chinui să ajungi singură la stele ca să le fie lor mai ușor. Și nu trebuie decât să te urmeze că oricum le arăți tu drumul spre Lună.Dar tu-ți lași bucată din suflet la fiecare stea adunată. Ei se opresc și se odihnesc. Tu n-ai nevoie de odihnă, așa că ajungi departe, prea departe ca să te mai vadă clar. Îți disting silueta, îți recunosc mersul, dar nu-ți văd zâmbetul și uită de ce au plecat. Uită că v-ați înțeles să mergeți după Lună mai întâi.Își amintesc vag ceva de apă când își dau seama că aveau un scop în viață. Și se aruncă în ea, crezând că așa vor recupera timpul pierdut cât s-au odihnit.Dar se pierd printre valuri și nu mai ajung niciodată la mal.

Dar tu ești aproape de Lună acum. Singură. Whatever. Dezamăgită. Dar ești acolo.Ți-ai fi dorit să nu fie așa.Pentru că le pastrasei locul lângă tine. În călătoria aia spre Lună care însemna atât de mult.
Cumva reușești s-o dai jos de pe cer și alte suflete rătăcite te ajută s-o împingi spre fereastra ta. Iar oamenii văd lumina. Și se ghidează după ea. Se întorc acasă și le pare rău că te-au abandonat atunci. Și nu-și dau seama că există alți oameni printre sufletele alea rătăcite care și-au găsit drumul spre casă odată cu tine.

 Iar ție nu ți-a mai rămas decât o bucată de suflet.Ce faci cu ea?