dragă, azi cade cerul

E trecut de miezul nopții, iar tu probabil rulezi o țigară pe barul dintre bucătărie și dormitor. Ești discret, ți se închid ochii și o pustoaică te privește din pat, îmbrăcată cu un tricou larg, negru. Are părul strâns și se întreabă dacă și în noaptea asta va adormi în două secunde, fără să-ți spună ”Noapte bună”. Obișnuiai să mă apreciezi pentru discreție. Obișnuiai să crezi că ce avem noi consider ”personal”, și n-aș povesti nimănui despre tine. Dă-mi voie să te contrazic. Astăzi. Acum. Am povestit tuturor. Dar nu așa cum ai făcut-o tu. Eu nu te-am transformat într-o umbră pe care s-o urmăresc și să o contopesc de trupul meu de fiecare dată când calc nisipul. Eu, în schimb, te-am transformat într-o idee. Te-am transformat în ideea că n-o să mai am niciodată încredere în oameni așa cum am avut în tine. Dar eu mă contopesc altfel cu tine. Eu te las să te răzbuni sau să faci orice ca să te apropii de oamenii din jurul meu. Știu că nu tu le ceri asta. Știu că ei te-au căutat pentru că le-am povestit prea mult timp despre ideea mea. Despre tine. Și ei cred că un om ca tine poate să le umple sufletele cu flori. Asta pentru că eu nu le-am vorbit de spinii care mă-nțepau a doua zi. Pe cicatricile rămase, am scris povești doar ca să vorbesc cu tine prin timp. Cu tine de atunci, eu de acum. Pentru că pe cel de acum, eu nu-l cunosc. Deși, ești doar un cerc vicios. Să cred că ești același pe care l-am cunoscut, sau același pe care nu aș fi vrut să-l cunosc vreodată? Ei nu știu că tu ești valurile alea de care tot povestesc eu. Și de fapt, ei nici nu mă înțeleg. Doar le place ideea. Mi-e frică că o să afle cândva că despre tine este vorba, și vor pleca și ei. Așa cum ai făcut-o tu. Crezi că te-am uitat? Un zâmbet pe buze. Doar atât a rămas. Iar ție..oare ție-ți mai trece prin gând, deși tardiv, că te-ai pierdut printre sunete și că eu m-am pierdut simultan, printre cuvinte? Nu mai sunt același om, asta e clar. Nu mă refer la mine, aia din oglindă. Și aia s-a schimbat, e la fel de evident. Azi sticlele toate-s pline și nu mi se mai usucă gura. Mi-e și cald și frig, păstrez echilibrul. Sunt curioasă doar de un lucru acum. Dacă o să fiu la fel de proastă pe lumea cealaltă. Ținând cont că inima va înceta să-mi bată, presupun că nu. Am momente în care inima se oprește pentru o clipă și atunci mă umple un sentiment ciudat. De care mă tem. Aș fi vrut să rămână așa, dar am înteles în timp că lucrurile de care m-am temut mereu, mă așteptau la colț, zilnic. Priveam petale de lalele cum cădeau și nu înțelegeam că e normal. Voiam doar o secundă în plus cu tine. Și încercam să le lipesc înapoi, dar nu am reușit niciodată. În visele mele am puterea să bat noaptea la ușa ta, să aștept să deschizi fără să-mi înceteze inima să bată și să-ți spun că te las să pleci. Din viața mea, din gândurile mele. Dar nu am avut ocazia să-ți spun vreodată asta și mă ții captivă. Am nevoie de o rafală puternică să mă aducă în fața ta. Până atunci, îmi pasezi drogul, iau un fum și te privesc în continuare, îmi așez capul pe pernă, îmi simt corpul greu, mă trag spre perete. Te așezi lângă mine. Aud ceva pe fundal. E o altă piesă. Mă trezesc. Îmi cade din mână periuța de dinți. Cad printre stele. Mă pierd în Univers, îmi dau seama că m-am îndrăgostit de tine și plec. Mă întorc spre seară să-ți mărturisesc, dar nu mai găsesc ușa. Pentru că nu am văzut-o niciodată închisă și nu știu cum arată. Nu știu la care ușă să bat și mă doare. Mă stoarce. Mă simți?
TCH.