Ego. Sunt prizoniera poveștii noastre

Cineva mi-a spus că e imposibil să-ți gonești definitiv ego-ul, precizând că e o luptă continuă cu propria persoană. Avea dreptate? Nu știu. Poate depinde de oameni, poate gonim cu ușurință ego-ul doar când vine vorba de cei la care ținem cu adevărat sau poate că eu am învățat să-mi gonesc ego-ul pentru tine, într-o altă viață. Am știut mereu că, atunci când tu apari, ego-ul meu primește șut după șut de la inimă. Aproape insesizabil. Nu-mi dau seama când se întâmplă, nu simt loviturile. Și știi de ce? Pentru că e povestea noastră, dar nu a fost niciodată vorba de noi. A fost vorba doar de tine, întotdeauna. 
O iau de la zero în fiecare zi. Când deschid ochii, îmi ești primul gând. Ego-ul mă simte și îmi șoptește că totul e doar o iluzie. Că e doar felul meu de a găsi inspirația ce-mi trebuie în ziua aia. Și-atunci, nu-l văd cum cade, pentru că eu nu văd, eu n-aud. Eu doar simt. Și când îmi simt inima cum bate, încercarea ego-ului meu de a-mi tulbura gândurile legate de tine, rămâne doar o încercare. Iar apoi, m-arunc cu capul înainte și dau de alți oameni, care îmi confirmă la fiecare pas că nu ești dorința care să-mi hrănească ego-ul. Ești dorința care să-mi hrănească inima. Că niciunul dintre oamenii care trec prin viața mea nu îmi poate hrăni inima așa cum ai făcut-o tu. Așa cum o faci în continuare, mai mult în absență. 
Astăzi, vreau să-ți spun, așa, prin timp, cum o fac mereu, că îți ofer Soarele, Luna, stelele de pe cer și nu cer nimic în schimb. Rămân însă, cu speranța că o să am timp până în viața următoare să îți spun că TE. Și că TE-am mereu. Că, deși te pot compara ușor cu o oglindă a dorinței mele supreme, aparent plină de curaj, ești mai mult oglinda sufletului meu. Ești plin de frici, de cicatrici. Ți-e frică să accepți că două mâini ți-ar putea lua toată greutatea de acolo. Ți-e frică să nu te pierzi, ți-e frică și nu te judec. Pentru că și mie mi-e frică. Sufletului meu îi e frică. Dar nu e de tine sau de fricile tale, ci de fricile care și-au făcut loc în colțurile lui, de-a lungul timpului.
Sunt prizoniera poveștii noastre. Sunt prizoniera propriilor gânduri, ale atingerilor tale și ale vocii tale. Sunt prizoniera privirii tale. Sunt prizoniera fricilor mele de a nu apuca să-ți spun că te iubesc în viața asta. Sunt prizoniera faptului că nu voi putea niciodată să scot fricile din inima ta și să le arunc în a mea. Aș face asta oricând. Pentru că, cu oricât de multe frici în suflet aș fi trăit, mereu ai avut locul tău păstrat bine. 
#TCH.