Azi am trecut pe acolo. M-am așezat lângă mal și am privit trecutul. Am crezut că ar fi fain să mă las purtată de vânt și de ploaie.La fel ca-n seara aia.Când am plecat neștiind de ce sau pentru ce, când am plecat fără să știu când mă întorc, sau dacă vreau să o mai fac. Doar că nici n-am ajuns bine și mă întreb dacă să-i dau mai departe. Și stau, și mă uit așa spre larg, și încă te aud. Nu degeaba ți-am zis că orașul ăsta e viața mea. Acum te aud din larg. Și te văd la mal. Dar nu știu cu ce să mă mai întorc acolo.
Altă dată vedeam altceva în larg. Azi văd doar dorul. Și poate tu nu înțelegi dacă nu-mi știi povestea. Doar cred că i-a plăcut că nu zâmbeam.Sau că nu vorbeam prea mult.Eram mult prea preocupată să rețin imaginea aia. Cumva, îmi știa slăbiciunea. Marea. Și când m-a distrus cu ea, atunci am hotărât să le arăt tuturor care-i treaba de fapt cu slăbiciunea asta. Ideea nu e că s-ar mai rupe, ci că s-a rupt atât de mult încât dacă s-ar mai rupe de două ori bucățelele alea ar fi insesizabile cu ochiul liber. Si aici intervine cea mai mare greșeală.
Pentru că nu vezi, nu înseamnă că nu mai există.
Dar e ok. Fiecare le are pe ale lui. Doar trebuie să știi cum să le arăți oamenilor că nu mai pot rupe ceva ce a fost rupt în totalitate cândva.
