Oameni

Trec zilnic pe langă ei. Oameni.Câteodată mă opresc să le zâmbesc. Câteodată merg mai departe, pentru că nu-mi pasă. 

Am stat pe gânduri când i-am privit prima oară. În adevăratul sens al cuvântului, din punctul meu de vedere. Atunci când nu i-am privit cu ochii, ci cu sufletul.Pentru că am simțit emoțiile pe care le-am avut și eu în experiențe similare. Am auzit despre aceleași tipologii de oameni care mi-au trecut și mie pragul. Aceleași povești.Aceleași probleme. Și atunci am realizat că sunt doar un om mic într-o lume mult prea mare. Totuși, m-am simțit cumva, puternică. Pentru că ei păreau pierduți. Eu de ce nu eram așa?  Tot atunci am realizat că pot fi înlocuită, că pot înlocui, că lumea nu a început si nu s-a terminat la nimeni, niciodată. Dar azi m-am întâlnit cu cel mai bun prieten din adolescență, nu am putut să-i vorbesc că era lucru, dar vreau să încep ziua asta mulțumindu-i că acum câțiva ani mi-a arătat că merit să fiu tratată cumva. Special.Pentru ca asa ii tratez eu pe oamenii care-mi intra in suflet. Și acum îl întreb dacă e bine. Dacă viața lui s-a schimbat cumva. Eu sunt bine. Mai liniștită decât ma știa el. Azi nu-mi pasă decât de familie, azi nu mă grăbesc să-mi cumpăr bilete la concerte, azi nu mă grăbesc să plec de acasă, azi mă grăbesc să ajung acasă. Unii zic că m-am maturizat, el mă întreabă ” de ce? ”Astăzi existența lor nu mă mai perturbă, acum îmi sunt indiferenți. Nu m-am mai enervat de ceva timp, la fel cum n-am mai râs sau plâns. Doar am supraviețuit. Dar totuși, azi mă opresc să-i întreb ” de ce? ”

Uită-te in oglindă. Aminteste-ți de tine, să zicem.. in clasa a III-a, apoi în primul an de liceu.

Tu de ce te-ai schimbat? 

Eu pentru că m-am născut să iubesc ce aleg. Familia.