despre el

”Sosește în stație trenul București-Mangalia”

A trecut o viață. O vară, o iarnă și apoi o altă vară. Știu, pentru tine poate nu a trecut o viață, dar pentru alții, asta chiar înseamnă tot. Știi că scriu despre tine. Probabil ți-ai dat seama de când mi-ai văzut numele. Despre cine să scriu dacă nu despre tine? Nu tu ești muza mea? Cea care mă leagă de mare? Stai să sting lumina.  Tu poți să-ți iei pachetul de țigări lângă tine. Ai timp. Imediat poți să scoți una. Știi, n-am mai vorbit de mult. De atunci. De când începea să treacă viața. Ușor. Picătură cu picătură. Ca atunci când mă țineai de mână și mă plimbai prin ploaie. Ca atunci când mă conduceai. Când mă lăsai fără viață și fără voce. Atunci când nimeni nu era afară, nimeni nu stătea pe băncile pe care curgeau lacrimile norilor. Cerul cădea. Niciun copil nu era în parcul acela pe lângă care treceam. Niciun leagăn nu se auzea. Îmi auzeam doar bătăile inimii în timp ce mă strângeai de mână. Când mă lăsai, îmi puneam palmele la tâmple și-mi simțeam emoțiile mai puternice ca oricând. 
Și acum mă gândesc cum ai îndrăznit să pleci fără să spui vreun cuvânt.. Cum eu, continui să te aud.. când plouă, când valurile mă izbesc, când ”Sosește în stație trenul București-Mangalia” se aude în tot corpul meu, cu ecou. De parcă urlu în gară și toată lumea se uită la mine. Cu ochii mari, apăsători. Apoi fug spre baie, mă uit în oglindă și ai mei sunt goi. Vreau să-ți amintesc că orice s-ar întâmpla cu tine, te simt. Da nu cum ai vrea tu sau ar trebui. Te urăsc cu fiecare celulă din corpul meu. Și asta cred că înseamnă mai mult decât toată iubirea pe care altele ți-o oferă. Pentru că ura e cea mai sinceră trăire. A trecut o viață și totuși scriu despre tine de parcă a fost ieri. De multe ori mi-am zis că e timpul să las totul să treacă. Așa cum ai făcut tu. Să nu mă mai gândesc la trecut. Dar cum să fac asta când eu te aud mai clar ca niciodată? Când dorul mi se pare mai greu de purtat decât acum o viață și când simt că rup din mine la fiecare încercare.Tu ai plecat lăsând un gol și un suflet rătăcit printre întrebări la care nu există răspunsuri. Îmi ești dator că-mi vărs sufletul printre dune de fiecare dată când nisipul arde sub picioarele mele. Eu îți sunt datoare ție cu viață bine trăită departe de parfumul tău și de sclipirea ochilor tăi. Până atunci, îmi simt buzele pecetluite cu povestea ta și car în geantă un sfârșit al poveștii care nu va exista decât în imaginația mea. Ai terminat țigara?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *