Ce am să le spun foștilor

Cine a zis că fiecare relație este o lecție de viață, mare dreptate a avut. Sau cel puțin, la concluzia asta am ajuns. Desigur, ca orice puștoaică, am făcut și greșeli. Nu una, nu două. Am făcut multe. Am fost părtașă la joculețe proaste, mi le-am făcut pe ale mele, am fost amantă, iubită, într-un timp chiar credeam că mi-am găsit sufletul pereche. La fel cum probabil bănuiești, da, m-am înșelat.

Însă, fiecare tip care a trecut prin viața mea a lăsat câte ceva. O învățătură, inspirație sau m-a învățat, fără să vrea, să înțeleg mai bine bărbații. Mie-mi place să cred că nu a fost timp pierdut, ci doar ceva necesar în pregătirea mea ca femeie.

Au rămas cuvinte de spus, oameni de iertat și oameni cărora le cer iertare. Nimic de uitat deși, din când în când, tare îmi doresc să mai șterg cu buretele.

Dacă aș fi scris articolul ăsta acum un an, probabil ar fi fost plin de înjurături. Tind să cred că m-am maturizat măcar puțin și că am înțeles de ce au intrat în viața mea.

Am manipulat și, mai târziu, am fost manipulată. Am fost făcută „escroacă sentimentală” și n-o să uit niciodată ziua aia. M-am uitat în oglindă, am aruncat un ochi la ce făcusem și i-am dat dreptate celui care mi-a spus-o. Dar niciodată nu i-am recunoscut asta. Până acum. Deși când viața l-a adus din nou în fața mea nu i-am spus ce trebuia, am înțeles că o relație în care unul dintre parteneri încearcă să manipuleze este din start, un eșec. Și știu că citește ce scriu aici, i-am fost întotdeauna slăbiciune și m-am folosit de asta. Dar eu aveam cicatrici de la singurul bărbat pe care l-am lăsat să-mi calce sufletul în picioare.

Sper că acum înțelegi ce rol ai avut în viața mea.

Lui, slăbiciunii mele, vreau să-i mulțumesc că m-a rănit de două ori. Așa am învățat că oamenii nu se schimbă. Nici măcar ăia pe care îi iubim și cărora le-am dat toată încrederea, ca proastele. Nici asta nu mai fac. L-am adorat și l-am urât. Însă, nu o să neg niciodată că el mi-a fost inspirație sau că i-am dedicat sute de rânduri, că l-am povestit fără să-i pronunț numele. Am ascultat nopțile sunetul sirenelor, m-am îndrăgostit de mare și de tot ce înseamnă Constanța.

Și pentru că am crezut că pot uita de dragostea pe care i-o purtam oferindu-mi sufletul altuia, a întrat în viața mea un om rătăcit, pierdut, care avea nevoie de ce puteam eu să dau. În acel an cred că m-am mințit cel mai mult. Am trăit în casă cu un necunoscut, cu un om pe care nu l-am iubit o secundă. Pentru el nu știu ce a însemnat tot, dar de atunci, spun întotdeauna „Nu” în cazul în care vindecarea de iubirea altuia întârzie să se pună la punct.

Celui care i-am fost amantă i-am spus aproape tot. Ce a rămas este că nicio femeie nu merită să fie „cealaltă”. Nici eu, nici ea. Oricât de ciudat ar suna, el m-a iubit până în măduva oaselor. L-am implorat să nu renunțe la ce avea acasă pentru că știam că nu aș fi putut să-i ofer vreodată ce îi oferea ea. Nu i-aș fi putut fi soție, cu tot ce implică asta. Nu lui. Nu atunci. Cu siguranță, nu eram pregătită. Pentru mine a fost o validare de care aveam nevoie. Un joc prin care nu am stricat o familie, dar dacă aș fi continuat, aș fi făcut-o. Lui vreau să-i mai spun că merită doar cei care te așteaptă cu brațele deschise, acasă. Ei merită toate sacrificiile.

Azi sunt fericită și le mulțumesc.