Cum e să fii inteligent în viață, dar prost în dragoste

De-a lungul timpului am avut ceva îndoieli referitoare la acest subiect. Dacă cu inteligența în viață, în general, m-am lămurit după ce am început să ascult oamenii, nu doar să-i aud, când vine vorba de dragoste, lucrurile sunt la fel de clare, doar că… complet diferit.

Înainte să încep să scriu asta, m-am gândit: „Bă, e normal să fie așa?” Să fiu capabilă de orice vreau să fac, mai puțin de a găsi „the one” sau măcar un tip cu care să am o relație normală?

După vreo ceva timp de overthinking, ajung la concluzia că între inima mea și creierul meu sunt vreo 3000 de mile distanță. Sunt o fată simplă. Aș putea să mut munții din loc când vine vorba de orice altceva. Dragostea? IDK e o posibilitate mai mare să-mi pice o cărămidă în cap când sunt pe câmp decât să-mi placă de cineva care mă place sau să nu se „evapore” specimenul masculin când începe să-mi pese pe bune (mulțumesc pentru inspirație, dragule).

Ce să fac, nu pot să-i dictez inimii ce să placă și ce nu. Și-acum, să-ți zic care e chestia la mine. La un moment dat am început să cred că nu eu atrag problemele în dragoste, ci că ele mă aleg pe mine. Și, deși până anul ăsta m-am mințit că nu am un „șablon”, adevărul e că văd tipul ăla perfect într-un fel. Atât fizic, cât și intelectual. Ultima dată, de curând chiar, când cineva mi-a rupt capul la modul ăla de „MAMĂĂĂĂ”, se întâmpla așa: eu, în toată splendoarea mea, zâmbind ca proasta la ecranul telefonului sau la ecranul calculatorului de la serviciu. Tipul, atras de artă și lucruri inexplicabile. Conversație? Sensul vieții, chestii de asta pe care nu le pot vorbi cu toți copiii de bani gata care te cheamă să „bei un vin” după ce-ți scriu „Bună”.

Și acum că ți-am zis cum stă cu îndrăgosteala asta la mine, să-ți spun cum e să fii prost în dragoste. Într-un cuvânt: naspa. Și mai naspa e când conștientizezi chestia asta. Când mă comport ca ultima retardată, când fac mișto-uri și sunt o mizerie de om din punctul ăsta de vedere, BAM. GATA! Mă trezesc cu declarații de dragoste. Desigur, nimic nu e reciproc. Și când eu mă îndrăgostesc, iese la suprafață partea aia de copil din mine, inocentă, sufletul pe tavă și pregătită de sacrificii pentru binele persoanei respective și binele comun. Desigur, nimic nu iese bine. Încep să cred că voi, băieții/bărbații sunteți masochiști (sufletește vorbind).

Să mai zic de faptul că am impresia că pot „repara” oamenii? Ești rănit, cu un picior în depresie? Nu e nimic, te scot eu de acolo. Îți dau toată dragostea pe care o am și tu-mi dai toți demonii tăi. Tu pleci, eu rămân cu ambele picioare în depresie. Da nu e nimic, doar îmi pun poze zâmbind. Asta înseamnă să fii prost în dragoste. Eu port iubirea în buzunar. Mi s-a pus pata pe tine? Ia-o fratele meu pe toată!