puţină seriozitate

REPORTAJ. „Fă, bine ai venit în Ferentari!” Aleea Livezilor, iadul din inima unei capitale europene


La cinci kilometri de Casa Poporului, într-un colț de Ferentari, e o altă lume. Am auzit de ea acum câțiva ani, dar am zis tot „pas”. Am ales să amân întâlnirea cu infernul din ghetouri, până acum. În 2014, sărăcia era în floare pe Aleea Livezilor și nu auzeai decât de droguri și scandaluri, într-un focar de infecție. Cum stau lucrurile la aproape şase ani de atunci, când România marchează trei decenii de la Revoluție şi Bucureștiul își spune „capitală europeană”?

Între 1969 și 1971, „a luat ființă” Aleea Livezilor. În cele 2216 garsoniere și apartamente locuiesc, potrivit unei statistici realizate de D.G.A.S.P.C. Sector 5 în anul 2014, 3384 de persoane. Aleea Livezilor este, de fapt, o comunitate marginalizată, pe care n-o vezi în story-urile influencerilor. O comunitate pentru care nu există „lux și opulență”. O comunitate care reprezintă un alt București. 

Duminică, ora 06:00. Urc în mașina unui prieten și pornim din Centrul Vechi spre Aleea Livezilor. Ajungem înainte să-mi termin țigara. Ne dăm jos din mașină și o luăm la pas, pe lângă blocurile gri, cu antene la aproape fiecare geam. Mirosul e greu de suportat. Așa miroase sărăcia sau doar indiferența? Câteva mașini, majoritatea mărci românești, stau parcate pe alee, lângă mormanele de gunoaie. Nu ajung până la etajul 1 al blocurilor, așa cum se vedea în pozele făcute publice anii trecuți în mediul online. Șobolanii însă, au rămas. Pentru o secundă am crezut că prin fața ochilor mei a trecut un câine. Atât de mare era. Reacția prietenului meu m-a făcut să înțeleg că dimineața nu văd prea bine. Am călcat pe o seringă și am continuat să ne vedem de drum, ca și cum nimic nu s-a întâmplat.

E încă devreme, dar viața pentru locatarii blocurilor de pe Aleea Livezilor din Ferentari a început de mult ori nu au terminat încă activitățile din ziua anterioară. La parterul unuia dintre blocuri, o femeie întinde rufele și mai cântă din când în când, o melodie ce se aude tare, de la etajele superioare. Sună a Vali Vijelie. Nu întinde rufele la geam, ci afară, pe niște sârme vechi. Mă apropii de ea și încercând să aflu cum e viața de fapt, aici, pe Aleea Livezilor, mă trezesc cu doi puști lângă mine. N-am apucat decât să-mi cer scuze de deranj.

„Valea de aici! Fugiți sus! Lăsați-mă să vorbesc cu prințesa asta. Duceți-vă la tactu”, s-a răstit femeia spre cei doi băieți. 

Am aflat apoi că o cheamă Lili. Sau cel puțin, „așa îi spun prietenii”. Nu muncește, dar își ocupă tot timpul cu creșterea celor doi copii și cu treburile gospodărești. Stă aici „dintotdeauna” și nu se teme că cineva îi va fura rufele. Aici, nimeni nu fură, spune Lili. Dar știe că unii care ies din Ferentari, se duc în alte părți ale orașului să facă un ban. Așa cum pot.

„Păpușa, mie nu mi-e frică să-mi las rufele așa”, îmi spune Lili, fără să clipească. Le lasă la uscat, afară, de ani de zile. Continuă să-mi vorbească și îmi atrage atenția că nu i-a dispărut niciodată un ciorap. E femeie de casă, cu soț și doi băieți. Cei de adineauri. Nu are școală, dar e gospodină cu normă întreagă. Și nici nu îi e frică în cartier.

”Mai sunt scandaluri, dar familia mea e cunoscută pe aici. A avut soțul meu grijă de asta, iar băieții sunt în siguranță”, îmi spune femeia, în timp ce-și așează bluzița elegantă. Poartă o pereche de pantaloni sport și niște papuci de casă.

După colțul blocului, mirosul de la gunoaie este ușor acoperit de mirosul de marijuana. Câțiva puștani împart un joint și au la picioare o sticlă de bere. Cu siguranță, ziua lor abia se încheie. Plecăm spre mașină, cumva liniștiți că n-am fost martorii sau victimele unui scandal. Deschid portiera din dreapta și, în timp ce-mi arunc geanta pe bancheta din spate, aud vorbele unui bărbat în toată firea, de la ultimul etaj al blocului de vizavi. „Fă, bine ai venit în Ferentari!”.

Şi dacă tot cineva mi-a urat bun venit în Ferentari, m-am întors. Într-o zi de luni, puțin peste ora 13. E o zi de decembrie, cu valori ceva mai ridicate decât ar fi normal în această perioadă. Vremea e numai bună de ieșit în halat, pe stradă. Așa s-au gândit și câteva doamne, cu care am dat nas în nas la scurt timp după ce am coborât din mașină. Situația e simplă: bârfa e bârfă și nimic nu se compară cu o discuție în stradă. Trei femei, un copil și un scaun. Oameni de toate vârstele trec pe lângă ele și, din când în când, se mai zărește câte un taxi. De data aceasta, nu se aude nicio melodie. Mă gândesc că, probabil, locatarii de pe Aleea Livezilor sunt prea ocupați pentru muzică.

Merg înainte, spre un chioșc. După câțiva pași, mă opresc în dreptul unui grup de oameni binedispuși. Dacă mă întrebi pe mine, prea binedispuși pentru o zi de luni. Aud ceva șușoteli și „Numai p!#&ă visezi”, replică urmată parcă în ecou de „Taci, fă! Mă duc să iau apă și țigări”.  Ies de pe străduță și în față văd un mesaj, pe zidul unui bloc, care m-a făcut să mă gândesc la sensul vieții: „Pocăiți-vă. Iisus a zis”. Concluzia e clară. Religia e binevenită pe Aleea Livezilor. 

Asociația Valentina, speranța zilei de mâine 

Apoi, la o simplă căutare pe Google, aflu că există un centru care și-a deschis porțile pentru cei ce vor mai mult. Asociația Valentina își are sediul la câteva minute de Aleea Livezilor și și-a propus să le ofere copiilor din Sectorul 5 al Capitalei care provin din familii defavorizate o altă perspectivă asupra vieții. Cea în care igiena primează și în care studiul nu este ignorat. 

Ajung rapid la „Casa Valentina”, dar nu mă grăbesc să intru. Rămân în fața porții preț de câteva minute, după ce aud mai mulți copii cântând colinde cât să-i audă tot cartierul. Și nu e singura activitate pe care, de altfel, am surprins-o. La unul dintre geamuri, un copil își ridică foaia. Ce a desenat, nu știu. Poate soarele. Poate voia să vadă soarele pe cer și l-a pus el. Zâmbesc și mă uit în gol.

Pe lângă mine trece un domn la vreo 40 de ani și îmi spune „Bună ziua! Sunt tatăl lui Iuli și al…”.  N-apucă să termine pentru că îl opresc și îi spun că nu lucrez acolo, ci am venit să schimb câteva vorbe cu Gabriela Gheorghe, directorul executiv al asociației. Nu stă mult pe gânduri și îmi spune pe unde să merg ca să ajung la biroul dânsei. I-am respectat îndrumările, am ajuns în fața ușii și, înainte să intru, m-am uitat după umăr, la el. Se sprijinise de perete. Încă se auzeau colindele, iar el își aștepta, zâmbind, copiii. 

Ghiozdane, încălțări, rechizite, grupuri sanitare, tot ce trebuie. Recunosc, „am tras un ochi” înainte să bat la ușa biroului directorului executiv. Într-un final, fac cunoștință cu Gabriela Gheorghe, o femeie veselă, a cărei dorință de a face bine era vizibilă. 

Am plecat de la „Casa Valentina” aflând că, zi de zi, 40 de copii trec pragul sediului. Aceștia sunt ajutați la teme, primesc o masă caldă și participă la fel de fel de activități creative și artistice. De asemenea, asociația plătește masa și rechizitele a 60 de copii de grădiniță. Nici părinții lor nu sunt lăsați de izbeliște, cel puțin, nu de Asociația Valentina. Cu autoritățile e o altă poveste. Familii întregi primesc ajutor în vederea reinserării sociale și profesionale. 

Tot ce trebuie să faci e să vrei o schimbare.

#TCH.

One Comment

  • #HashTag

    aleea livezilor nu mai e ce a fost candva,totusi asta arata roadele celor ce ne conduc astazi si ieri tara….roadele celor ce cred ca, cu 2 beculete poti face lumina intr-o tara in care lumina aia ar fi ultimul lucru de care am avea nevoie:)…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *