10y

Bună. Nu îți scriu ție. Îmi scriu mie.

7 mai 2020.

Carantină, în fața laptopului, cu „Tennessee Love” de la Yelawolf pe fundal. Sunt îmbrăcată în negru și am părul împletit. Cearcănele, la locul lor. Că doar m-am trezit la 8. Mi-e greu. În timp ce scriu asta, văd pe blatul de la bucătărie o sticlă de rose, pe un sfert. Știi că-mi place vinul. Prea mult. Dar acum beau rar. În general, doar când vreau să scriu sau când am ceva de sărbătorit. Știai că în fiecare zi e o sărbătoare? Joke. Scuza mea? Sunt moldoveancă, frate. Când eu dădeam sticla peste cap, tu erai în clasa a 6-a. În fine.

E una din zilele în care mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă aș pleca din București. De tot. Dacă ar fi să aleg acum un loc în care să-mi petrec restul vieții, ar fi un oraș-port, de pe Coasta Pacificului. Dar încă nu mi-am terminat treaba aici, așa că mai stau. Conștientă de asta, tot nu pot să-mi scot din gând „Cum ar fi dacă?”.

7 mai 2030.

S-a împlinit o lună de când am simțit că mi-am terminat treaba în București, mi-am făcut bagajele și am început o nouă etapă. Nu mai sunt în România și asta e dubios. M-am bătut ani de zile cu pumnii în piept că România are nevoie de mine la fel de mult cât am și eu de ea. Nu sunt printre oamenii care pot zice că a plecat pentru că a fost dezamăgită de tot ce era în jur, mulțumesc lui Dumnezeu că țara aia mi-a oferit cât am meritat.

Am plecat pentru că începusem să mă gândesc obsesiv la un alt mediu. Voiam o comunitate, într-un oraș-port, cu oceanul pe aproape. Marea nu mai îmi era de ajuns. Am simțit asta pentru prima dată acum vreo 10 ani, când am „străbătut” străzile din Zihuatanejo pe Google Maps.

M-am gândit la o viață într-o comunitate mică, cu afaceri locale și portul la câteva sute de metri de casă timp de un deceniu.

Here I am. Cât scriu asta, mă chinui să-mi prind părul. Bate vântul. Văd bărcile vecinilor venind din larg. Asta e imaginea pe care am văzut-o în fiecare zi de când sunt aici. O să-mi iau și eu una. Poate luna viitoare, dacă îmi aleg în sfârșit ceva. Cred că o să pot să negociez în spaniolă. Bine că încă de când totul era doar un gând am început să mă uit la filme în spaniolă.

Port o salopetă colorată și am părut prins cu o bandană. În picioare, niște sandale, dar nu se observă pentru că mi-am cufundat tălpile în nisip. Femeile de aici nu poartă negru și ce-i drept, nici eu nu mai simt nevoia să o fac. Aici e viață. Se vede totuși că vin din Europa. Ospătărița de la El Arrayan, localul de pe Playa La Madera, mi-a spus că e de la privire. Cică mai mereu pare pierdută. I-am zis că-i de la iarbă și mi-a zâmbit.

Soarele stă să apună și i-am zis că mă întorc acasă până se întunecă. Am plănuit să ne uităm la un film și să bem un pahar de vin pe terasă. Asta dacă ăla mic adoarme rapid. Are un an și o energie fantastică. Singurul care reușește să îl facă să râdă e Iuni, când încearcă să-l lingă pe mânuțe.

Observ că oamenii care lucrează în port încep să-și strângă lucrurile. Nu se duc acasă, e seară de karaoke la câteva străzi distanță. O să mergem și noi imediat ce găsim o bonă. Vecina de alături, care m-a poreclit „Morena”, ne-a zis de o puștoaică de 18 ani care stă cu copiii din zonă, pe bani puțini, atunci când e nevoie. Sună bine.

Ăsta mi-a fost momentul de reculegere. Salvez ce am scris, închid telefonul și îi văd venind spre mine. Mai stăm puțin pe plajă și mergem acasă.