Un pahar de rose

Bună! Eu te aud. Tu mă auzi?

Am încetat să te mai sun când am început să cred că e în zadar. Faci ce-ți taie capul și nu ții cont de nimic. Dar acum te-aș suna. Și ți-as povesti… Mamă, câte ți-aș povesti! Și nu m-aș limita la o conversație la telefon. Ne-ar trebui o sticlă de rose, fără doar și poate! Și dacă am găsi demidulce ar fi perfect. Primul pahar îl împărțim.

Aș da ochii cu tine cu zâmbetul pe buze și te-aș pupa pe frunte. Știu că acum ți-e frică de ce răni adânci ai făcut în alte suflete și poate asta te-ar ajuta. Măcar pe moment.

Dar nu te sun. Că te simt. Eu îți scriu. Așa cum am făcut întotdeauna. Că noi așa vorbim cel mai bine.

Și când te citesc, îți aud vocea atât de clar. De fapt, n-o aud doar când te citesc. O aud de când mă trezesc și până îmi pun capul pe pernă. Uneori, și atunci când dorm. Că îmi apari în vis și te întreb ce mă doare și ce mă împlinește. Știi tu, la 3 dimineața ești cel mai sincer! Și mândru de tine, dar n-ai zice asta pentru că „mândria e un păcat”.

Tu mă cunoști cel mai bine doar pentru că ești singurul care-mi știe adevărata slăbiciune. Ți-am zis-o chiar eu, cu subiect și predicat. Iar tu erai sigur că ceea ce spun e adevărat. Știai ce ai sădit în interiorul meu, chit că mi-ai dat mereu impresia că ești prea ocupat să creezi noi sentimente ca să vezi ce mă doare, de fapt.

Tu nu te mai preocupa de cum trec secundele. Citește-mă printre rânduri și uită-ți păcatele. Eu te-am iertat.

Alo, suflet?