Fetelor, nu vă mai faceți scenarii. Dacă nimerim ceva așa, e o minune

Prietenii ar spune că sunt „Regina scenariilor”. Am atâtea idei, construiesc o ipoteză într-o secundă și pot să trag o concluzie după un minut de gândit. Mamă, mamă! Și am și tovarășe care-s bune pe scenarii. Imaginează-ți câteva de-astea ca mine, la o masă, analizând situația și punând pe foaie „ce s-a întâmplat”. Fără să știm prea multe. Nu-i problemă. Ne descurcăm.

Am făcut asta de atât de multe ori încât cred că, dacă aș fi monetizat treaba asta cumva și n-ar fi contat realitatea, aș fi fost milionară acum. Dar n-am făcut-o, așa că nu sunt.

Revin. Am realizat recent, confruntând multe dintre scenariile făcute de mine și nu numai, că adevărul era destul de departe (ca să nu zic FOARTE departe). Dar e mișto, frate. Chiar e mișto să crezi că știi exact ce se întâmplă, deși nu cunoști toate datele problemei. Fetelor, n-o mai faceți. Măcar voi.

Nu tre să-ți faci scenarii, nu te ajută. Ba chiar, uneori fac mai rău. O altă soluție? Pune naibii întrebările pe care le ai, atunci când le ai. Că dacă ai întrebări și-ți faci scenarii, o să fie și mai multe întrebări. Iar orice întrebare naște o alta. Și așa, s-ar putea să nu mai ieși din cercul ăsta vicios prea curând.

Am tras și eu niște concluzii pripite și am trăit cu ele ani de zile. Pentru că am vrut răspunsuri la niște întrebări pe care nu le-am pus vreodată, crezând că „știu eu ce s-a întâmplat”.

Nimic nu e cum pare. Nimic. Mai ales dacă nu cunoști absolut toate datele „problemei”. Toate părțile, toate momentele, toate greutățile și toate dorințele.

Eu n-o să-mi mai fac niciun scenariu. Acum. În următoarele 5 minute, nu știu ce-o să se întâmple. Da știi cum e vorba aia… „Fă ce zice, nu ce face popa”.