„Fericirea” n-are același sens pentru toată lumea

Am avut în ultima perioadă tot felul de discuții privind fericirea. Ce e, de fapt? Pentru fiecare altceva.

Nu sunt în măsură să scriu ce e decât dacă mă raportez la propria percepție. Și n-o să fiu niciodată. Nu cred că adevărata fericire vine la pas cu o carieră de succes, o sumă mare de bani în cont, distracție prin cluburi sau vacanțe.

Eu cred că fericirea vine la pachet cu o familie asemenea. Cred că fiecare clipă petrecută alături de persoana aleasa/destinată, etapele prin care treci tu, cu tine, dar și alături de ea, momentul în care dai viață și sentimentul că „dacă ar fi să mor mâine, aș fi liniștită sufletește” – asta înseamnă pentru mine fericirea.

Să mă trezesc dis-de-dimineață, să-l privesc pe el, să-i ating ușor buzele și să îl iau în brațe. Să-i spun „Te iubesc” cu toată ființa. Să mă dau jos din pat apoi și să fac cafeaua. Să aștept copiii să coboare de la etaj, să-i pun la masă și să dau drumul la câini în curte. Să plecăm împreună și să-i lăsăm la școală. Să ne sărutăm înainte să plecăm la muncă și să ne așteptăm acasă. Să existe „acasă”, nu doar o casă. Să ne luăm în brațe când ne întoarcem și să ne așezăm la masă. Să vorbim despre ziua respectivă și să râdem, să ne amintim de ce prostii făceam împreună când eram tineri. Să adormim ținându-ne de mână, în timp ce încercăm să ne uităm la un serial. Și iar, și iar, și iar.

Banii vin și pleacă. Sufletele noastre au nevoie de familie.