În contratimp

Sunt aici, acasă. Nu, nu locul în care m-am născut, ci locul în care mă simt împlinită indiferent de anotimp. Tu însemni #acasă.

Privesc valurile cum se sparg la mal și mă pregătesc să sar în apă. Mă ridic de lângă o pungă cu struguri păliți de soare și merg încet. Șapca dă sa-mi cadă în timp ce ating apa. O așez bine și mă opresc la mal. Sunt oameni în jur, dar ușor-ușor, ajung să nu mai văd pe nimeni. Mă întind și, cât corpul meu se obișnuiește cu temperatura apei, închid ochii. Tu nu ești aici, dar te văd. Așa cum se întâmplă mereu. Te privesc venind dinspre larg, cu un altfel de zâmbet decât cel pe care-l aveai când ne-am cunoscut. Se simt timpul, experiențele, pierderile și iubirile. 

Pentru sufletul meu însă, ai rămas la fel.

Mă ridic și merg în apă, spre tine. Sunt pregătită să te simt. Zâmbește din nou cum o făceai înainte. Ajungem unul lângă altul, mă las purtată de valuri și te văd trecând pe lângă mine. E doar o iluzie, e mintea mea, care-mi arată cum suntem noi construiți. În contratimp. Tu pleci, eu vin. Și invers. Când ne intersectăm, o facem cât să ținem minte. Apoi, ne continuăm drumurile.

Auzim la fel, dar nu sunăm la fel. Suntem noi. 

Tu ți-ai făcut pașii. La fel și eu. Fiecare în alt moment. Chiar și așa, îți simt chemarea. Îți simt mirosul, gustul. Te văd cum nu te vede nimeni și sper că, într-o altă viață, Universul să-mi dea biletul pentru locul de lângă tine. Până atunci, doar trec prin viața ta, la fel cum treci și tu prin a mea.