O voce mă convinge să rămân

E puțin trecut de ora 19:30 și Soarele își retrage ușor și ultima rază care lumina discret plaja. Merg spre o căsuță din apropiere, cu căștile în urechi și un rucsac în spate. Simt nisip în adidași, dar nu mă deranjează, din contră. Mă simt parte din ce mă face fericită.

În stânga mea, doi părinți bagă în genți jucăriile copiilor, lăsate până acum în nisip, în timp ce ei se mai aruncă o dată în mare. Înaintez zâmbind și caut o altă melodie. Nu o dau la maximum cum fac de obicei, ca să nu-mi mai aud gândurile. De data asta, mă bucur și de sunetul mării. Mai sunt și alți turiști, dar nu le disting chipurile. Nici măcar nu încerc.

Îmi așez căștile și o voce mă-ndeamnă, indirect, să rămân. O știu de atâta timp, cum să zic „Nu”? Mă pun într-un colț și încerc să realizez de ce locul ăsta, cu bune și cu rele, mă face să mă simt așa? Mă gândesc că poate e din cauza amintirilor care, deși nu au fost trăite aici, zac în locul ăsta, retrăite și reanalizate.

Înainte să găsesc o altă explicație, văd o umbră apropiindu-se de mine. Se simte ca tine. Încerc să mă concentrez și, într-un nor de fum, să văd detaliile. E imaginea ta, în mintea mea. Așa cum te văd eu, cu același zâmbet și aceeași privire dintotdeauna, indiferent de stare. Asta e tot. O dorință, o viziune. Poate din altă viață.

Instinctul îmi spune să fug cât de tare pot. Dar n-o fac. Rămân aici, retrăind totul pe o plajă pe care tu crezi că nu ne-am privit vreodată.