Ce trece pe lângă tine cât bei bere și spargi semințe

„Lasă că nu se făceau d’astea pe vremea mea și n-am mai murit” – ai auzit și tu vreodată asta? E expresia standard folosită pentru a închide gura cui propune o schimbare, cât de mică. De obicei, vorbim de „gura” unui tânăr care oricum „nu știe el cum merge treaba, cum funcționează lumea, vede el când mai crește.”

Da, nu ai murit, dar există o șansă de 80% să fii un handicapat emoțional. Cărți de parenting, de dezvoltare personală, câââh… Ce-s alea?! Vreți să formăm niște p***e sau niște bărbați adevărați? -în cazul băieților-

A noastră cultură are o regulă nescrisă, dar adânc împământenită. Probabil știi deja la ce mă refer. Băieții trebuie să ia sticla-n bot de cât mai devreme „ca să-și facă antrenament”. Dar cu antrenamentul emoțional cum rămâne?Păi, pe ăla îl învață el când o să fie părinte că doar „vine de la sine”, nu?

Pe unii fricoși, tocmai asta îi împinge să exploreze puțin domeniul, să ia în brațe cărți – unii mai multe, alții mai puține, să vadă cum merge treaba „până nu e prea târziu să se mai schimbe”… Aici intervine de fapt ideea că, de la o anumită vârstă, nu mai are rost să încerci să te schimbi sau să înveți pentru că… oricum nu mai poți.

Ne sunt străine concepte precum „sida relațională”, „cuvinte, comportamente pline de frustare, care se înscriu în copil ca răni ce pot fi vindecate cu greu (sau niciodată)”, „fidelități psihologice și evitarea asocierii acestora cu sinele copilului”, „mitologii parentale născute din traume și frustrări”, „somatizări” la nivel subconștient, pentru a exprima o nevoie sau o durere pe care copilul nu o poate verbaliza, „tăceri emoționale”, „toxicitatea așteptărilor implicite” (impunerea și influențarea adoptării trăirilor sau ideilor părinților).

Unele își găsesc ecou în neuroștiință, abordată în podcasturi în care idei precum „linii de cod care se înscriu în sistemul limbic prin repetiție și asociere”, nocivitatea lui „N-ai de ce să fii trist”, în favoarea trăirii autentice a emoțiilor și abandonarea celor de camuflaj (precum agresivitate sau reacții vulcanice) nu sunt pe placul tuturor. Ba chiar sunt greu de urmărit, chiar și atunci când te interesează cu adevărat.

După o zi la serviciu, e mai ușor să te așezi pe canapea, să pui un stand-up, să iei o bere în brațe ori să spargi semințe și să asculți o manea în timp ce dai scroll pe Facebook – locul unde găsești o infinitate de parerologi cu o expertiză mult mai vastă în diverse domenii decât doctori, psihologi, virusologi… și lista poate continua. Și e normal să fie așa. Un „Bravo ai stil!” intră mai bine decât o lecție de psihologie sau neuroștiință aplicată. E divertisment, e funny, iar învățatul sau, mai bine zis, dezvățatul de obiceiuri toxice e ceva nou, ceva străin, care consumă energie.

Și până la urmă „Cine e X să mă învețe pe mine cum să trăiesc sau cum să îmi învăț copilul să trăiască?”, „Are el copii?” , „Să-i învețe pe alții când o avea și el” – da, astea sunt mai ușor și confortabil de luat în brațe decât cărțile sau clipurile plictisitoare care te adorm.

„Eu știu mai bine ce am de făcut cu viața și cu copilul meu”. Problema se pune… și DACĂ nu știi? Dacă în timp ce te apuci să citești îți dai seama că ai traume, triggere, ancore negative care te țin pe loc și care poluează sau otrăvesc relația cu tine și cu cei din jur? Dacă, prin absurd, de plictiseală (sau din nevoie) începi să te documentezi și descoperi că toate „tâmpeniile alea plictisitoare” au sens, că își găsesc ecou în experiența ta relațională? Dacă ai – să nu zic o revelație -, dar un moment de „Aaaaa… e posibil să aibă dreptate proștii ăștia”, „Ups…”, Da, ups…

Ce mai faci atunci când realizezi că POATE nu ești ce trebuie – în primul rând pentru tine, dar pentru familie sau pentru propriul copil? Dacă modul în care tu ești învățat să funcționezi, să gândești și să iubești e toxic? Și nu din vina ta, a părinților sau bunicilor tăi. Ci pentru că, pur și simplu, nimeni nu s-a gândit să-și pună întrebări, să se ia la întrebări, pentru că „așa se face, așa eram noi obisnuiți, așa se făcea atunci”. Până la urmă, „așa îi” – o expresie de care m-am lovit.

În momentul „UPS”, există multiple posibilități de reacție, în funcție de fiecare individ în parte. Una dintre ele este pasivitatea, să o iei ca atare și să mergi mai departe aplicând lozinca „Asta e, oricum nu pot să mă mai schimb acum” – cu posibilitatea completării, în unele cazuri, a motivației (sau scuzei) „Am deja o vârstă”. Convenabil, nu?

SAU mai e o variantă: Să o iei ca atare, să îți vină cheful, măcar din curiozitate, să mai explorezi… Apoi dai de un episod dintr-un podcast în care titlul „Schimbarea e posibilă chiar și la 90 de ani” îți stârnește curiozitatea… Oare ce o vrea fraierul ăsta să spună? O fi real, o fi vrăjeală? Stai, conduci, conectezi telefonul la difuzorul mașinii și asculți uitându-te cu atenție la drum. Îți aprinzi o țigară și, în timp ce conduci, capeți mult mai multă claritate. Ca un lucru care pare evident doar după ce-l auzi.

Argumente științifice încep să îți dea impresia că POATE, cine știe, „cu exercițiu și prin repetabilitate” (mai popular „orice învăț are și un dezvăț”)…AR CAM FOARTE PUTEA SĂ FIE POSIBIL. Iar momentul ăla POATE îți dă ceva… rămâi cu ceva după el… măcar cu un minim de SPERANȚĂ. Speranța că „nu o fi dracu’ așa de negru” sau că „DACĂ VREI, SE POATE”.

Scuze de deranj, dar am o întrebare de baraj. Te riști? Te riști să nu te educi știind că poți fi toxic nu doar pentru tine, ci și pentru familie și cel mai important, pentru copilul tău? Ai două posibilități: să fie vrăjeală sau să meargă. Ca orice lucru în viață, până nu încerci, nu ai de unde să știi ce și cum. Tot ce ai de pierdut e timpul, iar noi știm că societatea modernă e spirt când vine vorba de time management (gestionarea timpului). Fervoarea cu care navigăm pe rețelele de socializare distribuind citate ce nici măcar nu sunt atribuite corect sau exprimarea virulentă a opiniilor, cu o violență covârșitoare, când cineva știe mai bine ce este în regulă pentru noi, ne caracterizează.

„Când știi prea multe”: supraestimarea incompetenților sau supraestimare maximă, competență minimă. Am ascultat acum ceva vreme un clip al unui autor drag, în care tipul vorbea despre efectul Dunning-Kruger. Ideea care se extrage e: „Cu cât ai impresia că știi mai multe despre un domeniu, cu atât mai posibil e să nu ai habar despre ce vorbești”. În egală măsură, „cu cât stăpânești un domeniu mai bine, cu atât mai conștient devii de cât de mult mai ai de învățat”.

Și ăsta ar trebui să fie catalizatorul fiecăruia, nu să se afunde în vreo carte anume sau să se apuce de podcastul X. Ci doar să-și pună întrebarea „Sunt ce trebuie sau mai am de învățat?”.